Imi cer iertare ca m-am ascuns de tine in mintea mea.
Am fost un excelent “calator printre ganduri”, preferand siguranta gandurilor mele lumii salbatice a sentimentelor.
Desi am fost numit adesea ca fiind un ganditor, de fapt eram absent din corpul meu, traind in afara zidurilor templului corpului meu. Am crescut intr-o familie dificila.
A fi prezent in corpul meu insemna sa-mi dau voie sa simt amintiri dureroase stocate in tesuturile mele.
Supravietuirea prin mintea mea mi-a permis sa-mi gasesc calea in mijlocul unor circumstante provocatoare si mi-a creat un scut impotriva durerii.
Dar faptul ca am ramas intepenit in minte a venit cu un pret – analiza excesiva perpetueaza paralizia emotionala.
Strategia mea de coping a devenit amprenta pentru realitatea mea si m-a instrainat de viata mea reala. Dar vreau sa ma opresc din a te privi din exterior. Vreau sa deschid poarta si sa intru acum.
Imi pare rau ca te-am abuzat cu mancare toxica, cu obiceiul de a manca emotional si de a munci fara masura.
Te voiam secatuit, astfel incat sa nu pot sa te simt. Daca te-as fi insufletit, as fi simtit mai puternic emotiile din interior si as fi inceput sa-mi simt durerea. Daca te amortesc, amintirile mele raman ingropate: o alta tehnica de auto-distragere. Imi pare rau pentru aceste acte de agresiune.
Nu am putut sa te pastrez in siguranta pentru ca eu nu m-am simtit niciodata in siguranta.
A trebuit mai intai sa-mi construiesc iubirea de sine, prin incercarile vietii.
Imi pare rau pentru ca te-am umilit, te-am tinut indisponibil, te-am ascuns si mi-a fost rusine cu tine. Imi pare rau ca ti-am judecat imperfectiunile aparente drept ciudatenii, mai degraba decat ca reflexii ale Dumnezeirii.
Atitudinea mea a fost o reflexie directa a lumii mele interioare pline de ura. Mi-au spus ca sunt urat si i-am crezut. M-au considerat “oaia neagra” pe tot parcursul copilariei mele iar eu am pus mesajul asta in inima mea, perpetuand rusinea si platind un pret urias pentru asta.
Pe masura ce muncesc sa-mi scot lumina de sub obroc, vad minunea a ceea ce straluceste in tine; un templu maiestuos, o rugaciune vie catre Dumnezeu.
Daca nu onoram acest templu, nu va mai exista niciun loc pentru a ne ruga.
Imi pare rau ca am cautat viata spirituala independent de tine, ca si cum Dumnezeu este un construct in afara corpului si nu o experienta simtita.
Ca un calator printre ganduri, am vrut sa-l gandesc pe Dumnezeu si nu sa-l simt pe Dumnezeu.
Si astfel, l-am cautat pe Dumnezeu in sferele detasarii de sine, confundand evitarea de sine cu iluminarea.
Am mers pe aceasta cale pentru o vreme, aparent calm in exterior, dar simtindu-ma in interior ca o oala sub presiune, plina de sentimente nerezolvate.
M-am aflat cel mai aproape de constiinta care include totul, in acele momente in care m-am abandonat tie complet.
Nu este un accident faptul ca suntem aici in forma fizica – Dumnezeu este in oameni. Imi pare rau ca l-am cautat pe Dumnezeu in zidurile templelor.
Imi pare rau ca te-am ingreunat cu armura fizica si emotionala: musculatura rigida, furie inghetata, respiratie superficiala, inima inasprita.
Constrans de conditia de razboinic singuratic, am preferat rigiditatea fluiditatii si armura caldurii.
Fiind un sclav al supravietuirii, am fost construit sa merg de-a lungul cararii precum o masina, amanand odihna si placerea pentru o zi care a intarziat sa vina.
Cu armura intacta, nimic si nimeni nu ma putea atinge. Dar ceea ce faceam este ca imprumutam energie din viitor. Ma sinucideam. Chiar si acum, nu intretin iluzia ca voi schimba cu usurinta acest mod de a fi. Este profund intiparit in mine, in amintirile mele. Dar voi incerca, rand pe rand, cate un strat. Voi incerca. Imi pare rau pentru ca te-am supus sexualitatii obiectivizante, desprinse de inima.
Tu esti construit pentru intimitatea deplina, unificatoare, care te face sa fii una cu Dumnezeu. Mai putin de atat este o pervertire a naturii tale divine.
Dar mult prea adesea am vrut ceva superficial. Am vrut sa nu existe niciun pod intre inima mea si organele mele genitale, niciun pod intre inima mea si a femeii din fata mea. Chiar si cand am trecut prin faza “tantra”, inca te abuzam, pentru ca imi foloseam organele genitale ca pe un instrument de a cauta satisfactia si nu ca pe o legatura cu divinul.
Am folosit sexualitatea pentru a fugi de momentul prezent, mai degraba decat pentru a adanci conexiunea.
Imi pare rau ca te-am abuzat in felul asta.
Imi iau angajamentul sa-mi aduc sexualitatea in inima. Imi iau angajamentul sa construiesc calea intre inima mea si organele mele genitale.
Sunt recunoscator pentru nenumaratele cai in care m-ai ajutat sa merg inainte, chiar si atunci cand constiinta mea era complet instrainata de tine. Daca as fi fost condus doar de gandurile mele, as fi fost mort de mult.
Dar tu nu m-ai parasit niciodata, nu m-ai uitat, nu ai pierdut din vedere locul in care am trait cu adevarat.
Ai continuat sa respiri chiar si cand am actionat impotriva ta, cand te-am umilit, cand te-am abandonat. Ai continuat sa ma iubesti, sa ma chemi, sa ma tii pe linia de plutire pana cand am putut sa ma intalnesc pe mine. Atat devotament…O plecaciune profunda in fata devotamentului tau.
Sunt recunoscator pentru ca m-ai purtat de-a lungul celor mai distructive stadii ale vietii mele. Ai vindecat ranile si oasele rupte la inceputurile vietii mele. M-ai protejat de violenta. M-ai dat jos din pat atunci cand durerea imi imobiliza spiritul. M-ai scos din focurile iadului copilariei mele, chiar si atunci cand am continuat sa-l recreez in viata mea adulta. M-ai incalzit, atunci cand am ciocanit la sute de usi pentru a vinde ferestre in timpul iernilor canadiene. M-ai tinut treaz in timpul uceniciei mele in stiinta dreptului, perioada complet lipsita de somn. Ai indurat trei decenii de munca peste masura si supra-compensare, cu foarte putina odihna. Prieten drag, cum te pot onora in cel mai bun mod cu putinta?
Multumesc ca ai fost barometrul meu pentru autenticitate si templul adevarului meu. Cat de frumos ai purtat scopul meu sacru pana cand am fost pregatit sa il primesc in mainile mele! Imi dadeai cate un impuls, de cate ori mergeam in directia potrivita. Ma impiedicai cu dureri, de cate ori intram in papucii altcuiva.
Ce este remarcabil este ca niciodata nu ai incetat sa comunici cu mine, nici atunci cand traiam in minciuna.
Poate ca nu eram pregatit sa ascult, dar nu ai renuntat niciodata la credinta ta in posibilitatile mele.
Stiu acum ca adevarata mea cale este intiparita in oasele fiintei mele. Nu un templu pe care il vizitez, ci templul care sunt.
De-abia astept ziua in care omenirea va imbratisa pe deplin divinitatea ta si va recunoaste unitatea in inima creatiei.
Exista deja o constiinta unificata in afara constiintei noastre normale, care porneste din adancuri, ca o simfonie a muzicii divine care ne cheama acasa.
Acolo unde corpul, mintea si sufletul pot sa curga in directii diferite, fiind intr-un final ca trei directii ale aceluiasi curs de apa. Pe raul esentei, totul curge in aceeasi directie: catre oceanul unitatii.
Pe masura ce ne miscam inspre o constiinta unificata, vom recunoaste inima creatiei – templul insufletit al corpului nostru. Iluminarea nu este o calatorie in creierul nostru, este o calatorie in inima – rafale de Dumnezeu sufland peste portalul inimii, aorta dragostei unindu-se cu dragostea care curge prin vena universala.
Asa cum se arata, nu cautam mintea incepatorului, ci cautam inima incepatorului – prospetimea care curge prin inima deschisa. Daca vrem sa ne extindem constiinta spirituala, trebuie sa ne concentram pe inima noastra. A ne deschide inima deblocheaza inima universului si astfel putem vedea ceea ce se afla intotdeauna inaintea noastra. Fie sa ne luam angajamentul sa transformam armura din jurul inimii noastre.
Intr-o zi, nu-ti voi mai scrie ca si cum esti independent de constiinta mea in curs de trezire. Intr-o zi, ma voi ruga la tine ca si cum esti tu. Intr-o zi, voi zbura catre Dumnezeu fara sa parasesc templul. Pana atunci, te rog, continua sa ma tii in siguranta.
